E greu ca cineva să-i dea de gust lui Ignaţiu. Nu se compară, în aparenţă,
sub nici o formă cu imaginea seducătoare a lui Francisc Xaveriu: bombă,
lumânare ce arde puternic şi se consumă repede pentru Dumnezeu şi pentru
oameni.
Ignaţiu poate părea o figură marcată îndeosebi de autoritate. Un general de
armată, imagine creată în mod neinspirat şi cu ajutorul şi contribuţia unor
iezuiţi mai mult sau mai puţin intraţi în glorie. Un fondator de ordin
religios auster şi inteligent. Un administrator, sau mai bine zis un manager
de la care ar avea de învăţat mulţi dintre managerii contemporani. Un mistic
cu un limbaj greu de tradus.
Am descoperit ceva scris de unul dintre oamenii care au trăit cu Ignaţiu,
Luis Goncalves da Camara, care poate răsturna multe categorisiri inexacte.
Acesta îşi scrie memoriile, notând în jurnalul său o călătorie la Roma în
care, cu foarte multă atenţie, îl studiază pe Ignaţiu, căutând să surprindă
cât mai multe detalii despre el, despre felul în care umblă, acţionează,
gândeşte… Ajunge aproape să-l spioneze, nu din curiozitate morbidă, ci din
atentă contemplare a unui om în care Dumnezeu lucrase.
O prea lungă introducere pentru o perlă. Iată ce notează da Camara:
„Devoţiunea lăuntrică a Părintelui Nostru strălucea şi se vedea tot timpul
în pacea adâncă, liniştea şi modestia aparenţei exterioare. (…) Avea din
fire nişte ochi atât de veseli încât, după cum mi-a povestit Pr. Lainez,
atunci când un posedat din Padova a voit să-l identifice, folosi această
expresie: «un spaniolaş mic, niţel şchiop, cu ochi veseli». Şi cu toate că
aşa era, îi ţinea tot timpul atât de coborâţi, încât păreau ochii unui
mort."
E drept că suntem pe tărâmuri străine de cultura obligativităţii
„contactului vizual". Un alt tip de respect al intimităţii celui din faţă…